Nu e de ajuns sa iubesti-Jacques Salome

Nu e de ajuns sa ii spun “te iubesc”

Daca nu pot primi toata aceasta

dragoste in mine,

Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit

daca relatia mea nu este in acord

cu darul iubirii primite.

Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,

trebuie de asemenea

sa accept sa nu le impun.

Nu e de ajuns ca ea

sa-mi spuna dorintele ei

daca nu stiu sa le primesc

sau sa le amplific.

Nu e de ajus sa o las a creada

ca-mi doresc o relatie de cuplu

cand vreau doar sa ne intalnim.

Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei,

cand nu stiu sa le exprim pe ale mele.

Nu e de ajuns sa o las sa creada

ca ma poate iubi,

daca mie mi-e teama de iubire

sau mi-e frica sa devin dependent.

Nu e de ajuns sa ma las iubit

daca nu sunt sigur pe propriile

mele sentimente.

Nu e de ajuns sa fiu pasional

daca nu disting

nevoile ei de ale mele.

Nu e de ajuns sa ma arat cu ea

daca nu o vad cand suntem impreuna.

Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine

daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.

Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine

daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi

Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine

daca eu sunt inca dependent.

Nu e de ajuns sa ii fiu fidel

daca simt ca nu sunt fidel mie insumi.

Dar uneori e de ajuns sa imi asum riscul

de a spune toate acestea si mai multe

pentru a incepe sa construim impreuna

dincolo de intalnire,o relatie plina de viata.

Avand in vedere ca suntem ceea ce vrem atunci cand visam, putem fi ceea ce vrem daca ne dorim cu adevarat si zi de zi. Depinde de cat de mult ne dorim asta.

Nimic nu se compara cu satisfactia unui vis devenit realitate, cu rezultatul muncii depuse la implinirea celei mai mari dorinte… Indiferent despre ce ar fi vorba. Putem zbura prin cunoastere, prin implinirea sufletului, prin realizarea celui mai nebunesc vis,atata timp cat asta ne dorim cu adevarat, cat credem in realizarea lui, cat scopul final este de a ne demonstra ca se poate. Si atata timp cat nu ranim si nu facem victime . Pretul pe care l-am plati ar fi infinit mai mare decat ceea ce am obtine la final. Nu traim doar pentru noi, din cauza asta suntem inconjurati de oameni care, ca si noi, sunt in cautarea menirii si scopului in viata. Avem nevoie unii de ceilalti, avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iubire de oameni.

Cineva spunea ca daca exista credinta in Dumnezeu si in fortele tale proprii se pot muta munti. Am uitat sa iubim. Am uitat sa ne rugam sau,daca o facem, ne rugam doar cand avem nevoie de ceva,doar cand suntem incoltiti. Dumnezeu ne da, dar nu ne baga in plasa. Nimic mai adevarat.

Redescoperindu-ne pe noi, ca oameni, ca personalitati, redescoperim lumea, vedem totul cu alti ochi. Este ca si cum ai citi o carte in copilarie, apoi o recitesti la maturitate. Scrisul este acelasi, dar mesajul este altul. Si noi devenim altii, din diferite motive. Trebuie sa invatam sa traim cu noi insine, sa ne iubim si sa ne respectam valorile si, facand asta, putem fi iubiti si respectati ca oameni. Nu putem cere de la ceilalti ceea ce noi nu ne putem oferi.

Suntem binecuvantati de Dumnezeu cu suflet, cu imaginatie, cu sentimente...

Daca am amesteca toate acestea, am fi toti mai buni, am trai doar pentru a ne implini menirea pe pamant, pentru a crea o lume plina de iubire si pace, pentru a deveni mai inteleptiin descoperirea adevarului...

Doar ca aceasta lume este o utopie;oricat de mult am crede in ea, oricat am spera, ea este inca un vis, atata timp cat suntem manati de scopuri "marete" tot parcursul vietii.

Vrem sa lasam in urma nu suflet, nu intelepciune, nu capodopere, ci averi cat mai mari, un renume de om care a muncit toata viata pentru a strange cat mai mult... Se spune ca munca il innobileaza pe om. Asa este, atata timp cat muncim pentru a ne castiga existenta, pentru a face ceva cu inteligenta si corpul care ne-au fost date, nu pentru a-i exploata pe ceilalti si pentru a strange cat mai mult, fara masura. Sunt putini cei care au intelepciunea sa stranga averi in cer, nu pe pamant. Aceia sunt cei mai bogati…

Datorita imaginatiei si dorintei ca cei din jurul nostru sa fie, ca si noi,sinceri si bineintentionati, suntem tentati sa le atribuim calitati care lipsesc cu desavarsire. Cand realizam, in sfarsit, ca nu sunt ceea ce am crezut ca sunt, ar putea fi tarziu dar, indiferent de cat de tare ar durea, gasim puterea sa-I lasam in urma si sa mergem mai departe in drumul nostru spre cunoastere si implinire.

Un intelept spunea odata: "Daca iubesti cu adevarat pe cineva,lasa-l sa plece; daca se va intoarce,va fi al tau pentru totdeauna, iar daca nu, nu a fost niciodata al tau"...
Nimic mai adevarat! Avem simtul proprietatii atat de dezvoltat, incat uitam ca nu suntem stapani pe nimeni si nimic in lumea asta.
Dumnezeu ne-a dat cele zece porunci, ne-a educat asa cum isi educa un parinte copilul. Dar ne-a mai dat ceva: liberul arbitru. Ne-a dat posibilitatea de a alege. In viata avem marea sansa de la Dumnezeu sa ne alegem singuri drumul. Daca nu am gresi, nu ne-am intoarce din drum sa o luam de la capat de cate ori facem ceva ce nu este bine pentru noi insine, pentru ceilalti; n-am avea constiinta notiunii de "Pacat".
Ca si copiii, care incalca in mod frecvent regulile parintilor doar pentru ca sunt reguli, facem lucruri pe care le regretam mai apoi, desi ele par corecte in acel moment. Le regretam mai ales atunci cand suntem pedepsiti, cand ni se cere pretul pentru greseala comisa. Abia atunci ne gandim cu adevarat la Dumnezeu, abia atunci avem constiinta pacatului.
Se spune ca este mai bine sa regreti ceea ce ai facut, decat sa regreti ceea ce nu ai facut. Cred ca cel care a spus asta a fost un mare vanitos. Oricare dintre aceste doua situatii poate avea urmari in viata ta. Sunt multe momente in viata in care nu facem nimic atunci cand ar trebui sa facem ceva...
Referitor la simtul proprietatii, foarte putini au harul daruirii de sine; neconditionat, fara scopuri ascunse si din toata inima.
Multi dintre noi ne credem stapani deplini pe tot ceea ce avem si, din prea multa vanitate, avem impresia ca ni se cuvine totul. Nu ne intrebam nici macar o secunda la cei de langa noi , daca ne impartasesc gandurile si ideile... Si nici macar nu ne trece prin cap sa intrebam. Preferam sa-i chinuim pe ceilalti cu ambitiile noastre , cu dorinta de marire care ne duce spre pierzanie, in loc sa ne oprim din goana spre nimic si sa-i intrebam daca ei au aceleasi scopuri, au aceleasi vise ca si noi.
Cred ca vanitatea este unul din cele mai mari pacate, este principalul motiv pentru care lucifer a fost alungat din Rai. Dorinta de a fi stapan pe vietile altora, pe actiunile lor, pe sentimentele lor...
Daca Dumnezeu ar fi vrut sa nu gandim, sa nu avem sentimente, sa nu gresim, ar fi creat niste roboti.. Ne-a creat tocmai pentru a invata ce inseamna iubire, ce inseamna dai din tot sufletul fara sa primesti nimic in schimb de la cel caruia ai daruit. Atunci, Dumnezeu iti da implinirea sufleteasca, iti da pacea si seninatatea. Este cel mai de pret dar pe care il poti primi.
Cand spun "a darui" , nu ma refer in mod special la partea materiala, ci la sentimente, la iubire de oameni...

Sa ne amintim ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile, iar in cea de-a saptea S-a odihnit.
Suntem atat de pierduti in lumea cotidiana, in alergatura zilnica pentru supravietuire,incat ajungem sa "muncim" tocmai in cea de-a saptea zi la hranirea sufletului.
In ceea ce ma priveste este cea mai frumoasa "munca" din cate cunosc. Nimic nu se compara cu setea de cunoastere,cu gandurile pe care le ai dupa ce ai terminat de citit o carte, cu satisfactia ca ti-ai facut un bine( implicit celor din jurul tau).
Viata este vazuta din alta perspectiva ori de cate ori faci ceva pentru constiinta ta, pentru sufletul tau si asta te face mai bun.